Din nordul indepartat se aude o poveste veche…
Totul a inceput demult, aproape că nici nu ne mai aducem bine aminte cand a inceput. Şi a inceput cu Greater Art, un disc care deşi a reuşit să starnească ceva ecouri intr-un stabiliment destul de puţin deschis la trupe noi, a fost departe de a fi un debut care să te lase cu gura căscată. Avand insă ca atu-uri pe Daniel Brennare, un compozitor şi un solist vocal cu timbru interesant, şi pe celebrul Tomas Skogsberg, un producător inspirat, era evident că piese precum Under the Crescent sau Eyes of the Sky (doar ca să alegem două exemple) vor rezista probei timpului. Invitat pe o piesă, Mathias Lodmalm de la Cemetary apare şi in spatele consolei din studio, dandu-i o mană de ajutor lui Skogsberg.
In 1995 s-a intamplat Headstones, un album extrem de inspirat şi care poartă in cele aproximativ 50 de minute de muzică umbra geniului trupei. Aşa cum am mai spus şi in alte materiale, probabil că astfel de discuri e bine să apară cat mai aproape de sfarşitul carierei unei trupe şi nu chiar la inceputul ei, pentru că modul in care o marchează se poate dovedi dezastruos. Sweetwater, Ravenland, A Foreign Road – piese pe care le-au ascultat cu plăcere chiar şi cei care nu sunt amatori de sonorităţi Lake of Tears.
Ei… şi iată că in 1997 au dispărut şi coperţile sobre, in nuanţe terne şi aspre şi in mare măsură chiar şi sonorităţile solemne. Şi a fost să fie A Crimson Cosmos, un album venit parcă chiar din cosmos, melodic, cu ample pasaje atmosferice, cu un mellotron măiastru imbigubat printre strofe şi refrene, cu intense touch-uri Pink Floyd şi cu nişte ritmuri care ar face orice gother cu self-esteem să roşească. Dar asta nu a fost decat o mică porţiune de drum, una in care am fredonat cu plăcere Boogie Bubble, Lady Rosenred sau chiar Cosmic Weed.
Brennare, parcă tot mai trist şi dezamăgit de toţi şi de toate, a pus mana şi, cand nimeni nu se mai aştepta, a lovit cu neobişnuitul Forever Autumn. Un album tomnatic, lent, melancolic, intretăiat parcă de fulgere metalice şi de cate un zvacnet venit din altă lume. O mare de fani a afirmat că acest disc reprezintă piatra funerară a trupei, de partea cealaltă aflandu-se admiratorii care susţin că, din contră, dacă pe anteriorul album s-a murit, cu siguranţă că pe acesta trupa a renăscut. Ce ar mai fi de zis? Probabil că So Fell Autumn Rain şi Forever Autumn. Nu v-am convins? Incercaţi şi Come Night I Reign.
Problemele continuă şi se iscă un nedorit conflict cu Black Mark, label-ul care pentru aproape un deceniu a fost ca o casă pentru trupă. Cei patru au fost nevoiţi să mai furnizeze un disc, aşa că mult vehiculata despărţire a fost amanată. Şi a venit The Neonai, un opus bizar, cu copertă la care nici nu te poţi uita fără să te doară privirea, cu multe piese care debuteaza cu aproximativ acelaşi riff şi despre care nu ştii nici un moment incotro se indreaptă. Ca şi trupa dealtfel. Dacă se intamplă şi lucruri bune? But of course, avem The Shadowshires, Nathalie and the Fireflies şi chiar Can Die No More.
Trece timpul, formaţia nu se mai desfiinţează, vine oferta dătătoare de speranţe a celor de la Noise Records, ba chiar băieţii işi redescoperă pasiunile şi ţelurile comune. Ajungem cu povestea in 2004, cand vine primul album cu copertă negru-gri, ca o fotografie de secolul trecut. Drumul ăsta pavat nu cu intenţii bune ci cu cărămida neagră (Black Brick Road) este dătător de speranţe şi din el respiră o stare de spirit bună şi frumoasă, pe care trupa nu a mai avut-o cam de pe la Crimson Cosmos. Este un Lake of Tears vechi in strai nou, aşa cum şade bine oricărei trupe care se respectă. Băgaţi un Greymen, bagaţi un Making Evenings, ba chiar şi un Sister Sinister.
E 2007 deja, băieţii trec de la Noise Records la Dockyard1 şi-şi continuă odiseea muzicală. Moons And Mushrooms imbină din nou cu măiestrie noul şi vechiul, aducand la tot pasul toate lucrurile pe care le iubim la această trupă: melodii emoţionante, atmosfera psihedelică şi melancolie, avand in plus riffuri mult mai heavy şi multe solo-uri de chitară, aduse de implicarea mai mare a lui Magnus Sahlgren (devenit membru permanent). Albumul este chintesenţa a ceea ce a reprezentat Lake of Tears de-a lungul anilor, reuşind să cuprindă in numai 8 piese intreaga lor existenţă ca şi trupă “etalon”.
Site oficial:
www.lakeoftears.net/
